Râzi de viitorul tău. Nu zău?

Oricât aș încerca să fiu un om bun și tolerant, nu-mi iese.
Zi de zi am de-a face cu o realitate demografică tristă - populația ”îmbătrînindă” a României. Mereu aceleași lamentări în autobuz și pe stradă și la cozi și pretutindeni. Bătrâni care cer constant. Orice. Mi se pare justificat, oricum e oribil să fii bătrân, prizonierul unui corp ce nu te mai ascultă, să te izbești de neputințe și refuzuri și boli și oameni ca mine. Și n-am nicio problemă cu mărirea de pensii și compensarea de medicamente și alocarea de fonduri pentru a le face viața mai ușoară (dacă e posibil).

Dar asta nu înseamnă că trebuie să îi și plac. De fiecare dată când aud un plescăit lung de 15 minute (întrerupt doar de clasicele lamentări legate de vremea lor/respect sau lipsa lui/tineret/whatever), încerc să mă gândesc la bunicii mei și să fiu un om bun, dar nu pot. Azi a explodat bula mea de intoleranță - un nene care nici măcar nu era atât de bătrân (să fi avut vreo șaizeci de ani?!), dar mirosea de parcă ar fi fost de o lună în putrefacție, s-a tot holbat la mine timp de vreun sfert de oră. Nu se uita cum te uiți la oameni, așa, aiurea, ci se holba și avea o privire înfricoșătoare, de parcă aș fi avut un dinozaur criogenizat în frunte și m-ar fi urât pentru asta. La un moment dat, nu am mai suportat să mă simt ca ultimul om for no reason și l-am întrebat, aproape răstit,"De ce vă holbaţi aşa la mine? Ce v-am făcut?"
Shockwave - toate frunţile transpirate din autobuzul ăla s-au întors acuzator spre mine. "Gigi el viejo" s-a uitat chiar şi mai urât la mine (deşi mă îndoiam că poate!), n-a zis nimic, şi a coborât la prima:D.


Just my luck, media de vârstă din autobuz era probabil 50 (datorită ţâncilor care acompaniau o serie de mamai guerrilla!), aşa că am avut parte de un sublim sincron de capete albe (pe ici pe colo, chiar roşu-menopauză) care se mişacau dezaprobator la atitudinea mea de tânără din ziua de azi. Dar asta contează mai puţin. M-am simţit răzbunată, ca un adevărat revoluţionar.

Poate că aş putea fi un om bun şi poate că nu mi-ar plăcea. Poate ar fi frumos să fac şi eu campanii ca cei de la Skol (care n-au nicio legătură cu Metrorexul, d-apăi cu boşo... scuze, vârstnicii), ca să se zică şi despre mine că-s o drăguţă, că m-ar vrea de noră şi că puţini sunt ca mine.

Imnul Zilei, via Pulp (Help the Aged):


(To conlude) măcar de-aş râde, doar că plâng.... Mai ales că nu-s toţi aşa, cunosc suficienţi bătrânei simpatici care revarsă înţelepciune, sfaturi bune şi umor de calitate, nu lamentări şi durere de toate felurile, încât să mă conving că "vârstnicia" nu stă în... vârstă.
Decât să prilejuiesc şi eu astfel de postări pe blogurile altora când m-oi ramoli, prefer să nu mai ajung să-mi cresc nepoţii, so help me GOD!